Oraşul de aur al moţilor

Când am scris despre căutătorii de aur din Apuseni, drumurile documentării m-au dus până în oraşul Abrud.

 

Căutam cele­brul restaurant Detunata, unde se spune că-şi chel­tuiau averile cu petreceri de pomină aurarii. Câţiva bătrânei care îşi beau, la amiază, lichiorul verde, de mentă, s-au ară­tat prie­tenoşi şi dornici de vorbă. Le-am cerut permisiunea să-mi trag şi eu un scaun la masa lor şi mi-am co­mandat o cafea. Poveş­tile lor erau multe şi pline de aur. Ba despre holoan­gări, hoţii care jefuiau minele, ba despre îmbo­gă­ţiţi peste noapte, moţi care desco­periseră filoa­ne uriaşe de aur, ba des­pre petre­cerile care ţineau zile în şir. Ce m-a uimit cel mai mult era faptul că ei nu păreau să spună o po­veste pe jumătate in­ven­tată des­pre eroi de ba­ladă, aşa cum auzi peste tot. Ei chiar credeau în ceea ce povesteau, ştiau lucruri reale, pline de amănunte, întâm­plări cât se poate de adevărate des­pre viaţa Abrudului şi a mo­ţi­lor. Mi-am mai co­man­dat o cafea. Prin aburii din ceaşcă, în soarele răcoros al primă­verii din munţi, am închis ochii pe jumătate şi am privit piaţa cen­trală a Abrudului. Ca în mai toate oraşele de pro­vincie, comunismul îşi pusese pecetea şi aici. Chiar şi restaurantul Detunata, celebru când­va, părea o relicvă devastată de comu­nism, rece, întunecos… Cu toate astea, centrul ora­şului mai are un aer de lume bună, de vechi orăşel din Toscana, cu case vechi, de o frumuseţe miste­rioasă, şi trotuare pavate cu piatră, pe care se mai aud răsunând to­curile încălţărilor frumoaselor doam­ne de altădată. O veche strălucire occidentală încă se mai întreză­reşte fie în turnul bi­sericii, înălţat ca o campanelă, fie în arhitectura spe­cială a caselor, fie în aceste încăperi înalte de câţiva metri, unde funcţionase, cândva, faimosul restau­rant al aurarilor moţi. Stâr­nit de priveliştea care răzbătea prin feres­tre şi de poveştile bătrânilor care îşi savurau, tac­ticoşi, li­chio­rul de mentă, m-am hotărât să adâncesc întâmplările auzite şi să aflu istoria Abrudului, acest Eldorado al Munţilor Ap­useni.

Badea Todor şi cele patru caleşti

Profesorul Sicoe Rusalin locuieşte în satul Ciu­ruleasa, într-o casă ţărănească, aşezată într-o curte superbă, plină de flori, pe coasta unui deal. Prima întrebare pe care i-am adresat-o a fost legată de una dintre poveştile uluitoare, aflată de la bătrânii bău­tori de lichior. Aveam să descopăr că realitatea era mult mai uimitoare decât legendele:

– Domnule profesor, aţi auzit vreodată de un moţ care, atunci când dădea peste aur, mergea la restaurantul Detunata din Abrud, făcea petrecere trei zile şi se întorcea acasă în trei caleşti – una pentru el, una pentru lăutari şi una pentru pălărie şi baston?

– Nu chiar, mi-a răspuns domnul Sicoe zâm­bind. Într-adevăr, era un aurar care avea un astfel de obicei, dar nu se întorcea acasă în trei caleşti… ci în patru! Pălăria, colopul cum îi zicem noi, avea caleaşca lui, separată. Era un ţăran de-aici, din satul Bucium… Îl chema Ciuca Todor Macaveiu şi cred că am şi o fotografie de-a lui. Cam aşa trăiau moţii pe vremea când Abrudul era cu adevărat capitala Apusenilor, când era „Oraşul de aur”. Sigur, nu toţi moţii risipeau banii ca Todor, de-aia s-a şi făcut un cântec despre el – „Merge lunea la oraş, vine joia mintenaş! Todor şi muierea, hop, hop, lele, Au mâncat toată averea hop, hop, lele!”.
Profesorul Sicoe găseşte foto­gra­fia lui Todor şi mi-o arată. O fotogra­fie veche, alb-negru, cu un per­sonaj cu atitudine de boier, stând picior peste picior pe scaun, cizmele înalte îi strălucesc-oglindă, mâinile îm­preu­nate pe genunchi, două ghiuluri mari de aur la mâna stângă, costu­mul impecabil, negru, şi gulerele că­măşii albe şi înalte. Doar chipul e de ţăran din Apuseni: mustaţă albă, plete albe, un zâmbet cât o zi de du­minică. Ochii îi sunt mijiţi şi poţi ghici în acea pri­vire un pic sfidătoare mândria de a ajunge într-o postură nevero­si­milă parcă şi pentru el – îm­bră­cat în haine „nemţeşti”. Dom­­nul profesor îmi vede privirea ui­mită şi completează povestea:

– Câteodată, Todor, îm­bră­cat cum îl vedeţi, pornea de la A­brud către casă călare pe un cal alb. Mergea la pas şi în urma lui venea banda (taraf) de lăutari a lui Ghiuţ, cântând din răsputeri ba o doină, ba o ţarină, ba cân­tecul moţului, „Ple­cat-au moţii în ţară”. Îl ducea aşa până la ba­riera oraşului sau chiar până în Bu­cium, 12 kilometri, de credea Ghiuţ că-şi dă sufle­tul. Da’ la sfârşit, Ciuca îi plătea regeşte şi erau feri­ciţi lăutarii.

Oraşul de aur

Se dusese până departe vestea că moţii locuiesc pe munţi de aur şi că Apuse­nii deveniseră un Eldorado al Europei. Aşa se face că sa­tele din jurul Abrudului şi până la Câmpeni, Zlatna sau Săcărâmb, erau înţesate de italieni, sârbi, francezi şi ce alte naţii de oameni care să creadă în norocul lor şi să audă chemarea aurului. Asta este explicaţia pentru care un oraş mic precum Abrudul, de nici patru mii de locuitori, avea peste o sută de lăutari, magazine cu haine la coman­dă, cazino, bordel şi, în ge­neral, cam tot ce doreai să găseşti în oraşele mari. Toţi căutătorii de aur veneau să-şi vândă metalul preţios la Abrud, dar şi să-şi chel­tu­iască venitul. Domnul Sicoe povesteşte mai departe:

– Cred că de la în­ceput ar trebui să spu­nem ce valoare avea aurul atunci şi acum. Gândiţi-vă că azi, un ki­logram de aur are cam aceeaşi valoare, adică un kilogram, noi îl apre­ciem, azi, cam la 30 de mii de euro. Ei aveau alţi bani, dar va­loarea era aceeaşi. Vă daţi seama că atunci când cineva descoperea un mic filon, unul mi­cuţ, putea să scoată de acolo câteva kilograme bune de aur – 5, 10, 15 kilograme. Adică aşa, într-o singură zi, te trezeşti cu trei  sute de mii de euro în straiţă… Despre astfel de valori vorbim! De aceea, la Abrud, puteai să vezi o mulţime de ţărani români bine înstăriţi, graţie aurului ce-l scoteau din mine. Aveau trăsuri boie­reşti, cu arcuri, trase de cai de rasă, cu care veneau lunea la târg ca să schimbe aurul produs în timpul săptămânii. Erau îmbrăcaţi cu laibere noi, căciuli ţuguiate şi cizme bilgăre (până la genunchi). După ce schimbau aurul, îşi cumpărau bucate şi alte lu­cruri trebuincioase pentru casă, iar apoi se aşezau la chef, care de multe ori ţinea şi 2-3 zile. De-aia, şi lăutarii o duceau bine aici. Când banda lui Ghiuţ îşi făcea apariţia în unul dintre localurile de petre­cere din Abrud, se ştia că se încinge chef mare. Sticlele cu vin de Şard şi borvizurile curgeau una după alta, şi pe mese erau permanent porţii mari de „proaspată”, carne de porc friptă în ceaune mari. Din cauza uşurinţei cu care câştigau banul, abru­denii erau cam risipitori şi amatori de lux, iubeau petrecerile, bijuteriile grele şi scumpe, da’ şi straiele nemţeşti, făcute la comandă în atelierele oraşului. Fiecare cizmă de lac avea în partea din afară un pătrat mare cu tricolorul naţional.Cronicarii vechi scriu că pe vremea strălucitului rege Matei Corvin, primarul Abrudului mergea de sărbători la biserică încălţat cu cizme bilgăre cu potcoave de aur. Un alt personaj extravagant şi bogat era Anghel. Era atât de bogat, că avea acasă toate lucrurile poleite cu aur şi îşi cumpărase arme de lux de la cel mai renumit armurier italian, pe nume Lazarino Comenazzo. Mai pe urmă, după ce şi-a pierdut averea în lux şi în petreceri la cârciuma lui Gligor, oamenii râdeau de el şi-l întrebau: „Unde-i puşca, Lazarin? E la Gligor, pentru vin! Dar pistolul, Comenazz? Tot la el, pentru vinars!”.

În urmă cu mai bine de 100 de ani, părea că bel­şugul şi viaţa uşoară vor domni peste micul orăşel din inima Apusenilor pentru totdeauna. Se spunea despre Abrud că „Toţi

trăiau în desfătare, Cu ospăţ, cu pompă mare”. Dar cu siguranţă că în sate erau şi aurari care nu se bucurau de orchestrele venite de la Viena ca să cânte în Cazinoul din Abrud şi nici femei care nu se puteau îmbrăca după ultima modă din Paris, ca să iasă la plimbare în piaţeta centrală. Ei erau cei mai puţin norocoşi, erau cei care sfărâ­mau minereul, poate luni de zile, fără să găsească gram de aur, de parcă metalul acela preţios, risipit peste tot locul, se ascundea de ei. Ca să nu mai punem la socoteală lăcomia celor puternici, aşa cum a fost întâmplarea pornită din casa lui Ivuţa Bedi.

 

Vâna Corabiei

Satul Bucium. Aici eşti acasă la vechii aurari. Astăzi e linişte pe uliţele ce şerpuiesc printre vârfu­rile Apusenilor şi aerul e par­fumat de pomii în floa­re. Dar în urmă cu mai bine de o sută de ani, nu

exista familie să nu aibă şteamp şi, de dimineaţă pâ­nă seara, moţii trăiau în bubuiturile ritmate ale să­geţilor ce măcinau piatra plină de aur scoasă din munte. Dacă Abrudul stră­lucea, era pentru că în ast­fel de sate din Apuseni oamenii munceau din greu să facă aur.

Napău Mărioara are 86 de ani şi îşi aminteşte vremurile când oricine putea să scoată aur: „Mulţi şi-au risipit averea făcută cu muncă grea la Abrud, pu­ţini au reuşit să o păstreze şi să lase ceva copiilor. Sa­tul nostru, chiar aici, în inima mun­telui, o ducea to­tuşi bine, avea şcoa­lă, cantină şi băi publice. Azi, tăte s-or hurluit, am rămas cu aminti­rea. Eu ştiu poveşti şi de la bunicii mei, despre cum era odată. Oamenii aveau un program clar: săptămâna de lucru începea marţi. Până sâmbătă se muncea la scos minereu, cine avea mină, sau cei mai săraci dădeau cu şaitrocul, la râu. Sâmbătă, minereul scos în faţa minei se făcea grămezi egale şi se împărţea prin tragere la sorţi între proprietari, de faţă cu ho­manii, adică cu maiştrii. Apoi se făcea curăţenie la locul de muncă, se spălau sculele, şi oamenii mer­geau acasă şi îşi vedeau de gospodărie. Duminică, se mergea la biserică de dimineaţă şi la cârciumă, seara, iar luni, toată lumea mergea la Abrud, la târg, să vândă aurul şi să cumpere cele necesare Ce era cel mai important pe atunci era să ai un loc bun de scos minereu, cu mult aur în el, că altfel munceai degeaba. Pentru asta s-a făcut sfat de taină la Ivuţa Bedi, în 1886, şi oamenii s-au răscu­lat. Haideţi să vă arăt casa, e chiar aici, la drum”, îmi spune doamna Mărioara şi facem câţiva paşi până la o casă im­punătoare, pe faţada căreia este pusă o placă memorială cu inscripţia: „La Ivuţa Bedi în casă şi-au făcut sfatul de­plin, să-l alun­ge pe străin”. Po­vestea aces­tei inscripţii este legată de dealul numit Corabia, aflat undeva dea­su­pra satului Bucium. Aurul era acolo la suprafaţă, şi de ge­neraţii întregi, ţăranii îl luau, pur şi sim­plu, cu carele cu boi. Locul s-a adâncit în timp şi în cele din ur­mă s-a ajuns la filonul

principal, din care izvora tot acest aur, „vâna Corabiei” cum i se spu­nea. Şi când să se bucure mai bine oamenii de acest lucru, auto­rităţile austro-ungare au pus un preţ de concesiune exorbitant pentru cine vrea să exploate­ze mai de­parte în acel loc.  Până să se hotărască moţii ce să facă şi cum să se asocieze, o firmă din Franţa a plă­tit banii şi a semnat contractul de ex­ploa­tare. Fu­rioşi, 36 de moţi au făcut sfat de taină în casă la Ivuţa Bedi, crezând cu naivitate că dacă merg şi distrug hârtia contractului, vor putea să exploateze tot ei mai departe. S-au înţeles cu toţii şi au

mers în noaptea următoare la biroul adminis­traţiei imperiu­lui, aflat la marginea satului. N-au găsit contractul, dar au găsit un cufăr cu 35 de kilograme de aur scos „din locul lor”. Au luat au­rul, iar casie­rul, speriat de furia oameni­lor, a fu­git, a că­zut într-o râpă şi a murit. A urmat o an­che­tă, însă mo­ţii, aflaţi sub ju­rământ, nu au spus nimic. Abia la Bobotează, unul dintre moţi, Păpăruţ, s-a spo­ve­dit şi a spus preotului ce s-a întâmplat. Cufă­rul cu aur a fost des­coperit în­gro­pat sub vatra de foc a unui ca­zan, şi toţi moţii arestaţi, bătuţi, condamnaţi. Vâna Cora­biei, filonul cu sute, poate mii de kilograme de aur, nu a mai ajuns niciodată la moţi, a fost împărţit între francezi şi autorităţile imperiului de atunci. Singurii care au mai recuperat ceva de acolo au fost… holoangării, jefuitorii de mine.

 

Neliniştea aurului

Holoangăr putea să fie oricine: vecinul tău, un miner bătrân, cârciumarul sau necunoscutul singur la masă, ce trage cu urechea la ce spun oamenii când limba le este dezlegată de vin. De aceea, moţii şi în ziua de azi au reflexul de a evita discuţiile des­pre aur. Holoangării erau cei ce adu­nau informaţii despre filoa­nele bogate descoperite la diferite mine şi mergeau du­pă aceea să fure doar aurul cel mai curat. Ei nu stăteau să bată la şteampuri mine­reul ca să scoată câteva gra­me – mergeau în mină la pont şi ieşeau de acolo cu o desagă cu 10-15 kilograme de aur din filon! Victimele cele mai sigure erau cei ce se lăudau cu norocul lor. De pe o zi pe alta, proprietarii de mină lăudăroşi se puteau trezi fără nimic.

Inginerul Nicolae Ţan­drău, astăzi la pensie, a co­pilărit şi a crescut în satul Bu­cium. Este unul din­tre pu­ţinii care mai ştiu despre holoangări. „Aurul are o capacitate extraordinară de a te nelinişti, încât, indiferent de meseria pe care o ai, când îl vezi, te tulbură şi îl recunoşti, chiar dacă nu ştii ce este. Este ceva uimitor! Tatăl meu tremura şi numai când povestea cum vedea aurul în ort, adică în galeria unde se perfora. Când vedea că sclipeşte aurul, nu îi mai trebuia nici mâncare, nimic, până nu îl scotea de acolo. Era ceva înnebunitor, era ca o magie, o hip­noză. Holoangării erau dintre cei ce aveau aceas­tă boală a aurului, care îşi riscau viaţa um­blând noaptea, singuri prin galerii, numai ca să scoată o desagă cu aur. Erau mineri de la mine particulare care nu aveau curaj să intre singuri să fure, însă ei vindeau ponturi şi asta s-a păstrat până în perioada comunistă. Era câte un miner bătrân care spunea: «Vezi că în galeria cutare, la metrul cutare am lăsat un filon şi ăla dă…». Şi holoangării se duceau, pingăleau cu dalta şi ciocanul şi puneau în desagi”.

Puţinele momente în care pu­teai să îţi dai seama cine este ho­loangăr erau sărbătorile – Paştile şi Crăciunul, când oamenii nu mer­geau la lucru şi era cel mai bun moment să umbli prin minele nepăzite. Cine nu era prezent la biserică, la slujbă, cel mai pro­babil „holon­gărea” prin mine, şi oamenii îl pri­veau după aceea pe absent cu multă suspiciune, indi­ferent de scuzele pe care le adu­cea. „Ho­loan­­gării nu se simţeau vinovaţi pentru jafurile lor”, spune ingi­nerul Ţan­drău. „Ei conside­rau că aurul e pus acolo de Dum­nezeu, nu l-a pus

nici statul, nici Mendel sau alt proprietar, aşa că oricine avea dreptul să îl ia. Sigur că se considera jaf, şi de multe ori să făceau an­chete, însă holoan­gării nu conside­rau în sinea lor că au greşit cu ceva în faţa lui Dumnezeu”.

Holoangării îşi prelucrau aurul la fereală de ochii lumii, în pivniţele caselor, ca să nu fie auziţi cum bat în mojare, înainte de a-l curăţa cu mercur. Apoi luau legătura cu hoscarii, cei ce făceau comerţ ilegal cu aur. În mod normal, nu aveai voie să vinzi aurul decât la bancă şi doar în ţară. Însă hoscarii aveau legături în toată Europa, şi ei făceau ca aurul să ajungă la particulari din Budapesta, Viena sau Florenţa. Unul dintre locurile de întâlnire ale trafi­can­ţilor de aur era în Pasul Buceş, la Hanul lui Co­toncu. Aici, unul dintre hoscarii celebri era Bruto­fin. Acesta nu era numele lui real, era porecla, sau „ciufala”, cum se spune în zonă. Brutofin era moţ din Apuseni, dar cum nu cunoştea limbi străine ca să poată discuta cu neguţătorii veniţi din toată Euro­pa, el îi întreba doar ce fel de aur vor: brut o (sau) fin? Şi târguiala se făcea repede, pentru că

preţul aurului era bun, şi calitatea lui, cele­bră. Ce urma e ştiut… banii se cheltuiau la Abrud, „Ora­şul de aur”, unde se în­tâl­neau cu toţii – mi­neri, ţărani, hoscari sau holoangări, petre­când zile la rând „… în desfătare, cu os­păţ, cu pompă mare”.